on Busuioc, Vladimir Braşoveanu şi Ştefan Niţă sunt judecătorii care i-au scos basma curată pe cei care se fac vinovați de omorul lui Valeriu Boboc.

Potrivit ziarului ”Adevărul” din R. Moldova, aceştia mai sunt învinuiţi de alte cazuri, unde nu s-a luat o sentinţa corectă.

Ion Busuioc, preşedintele completului, a obligat anterior săptămânalul ”Ziarul de Gardă” să plătească prejudicii morale în valoare de 500.000 de lei pentru că ar fi defăimat doi procurori din Glodeni.

Vladimir Braşoveanu l-a declarat nevinovat pe poliţistul Radu Starinschi, acuzat de maltratarea unui tânăr în timpul evenimentelor din aprilie 2009.

Ştefan Niţă a fost numit judecător până la atingerea plafonului de vârstă, în 2001, prin decretul fostului preşedinte Vladimir Voronin.

Amintim că ieri cei trei judecători au decis achitarea fostului ministru de Interne, Gheorghe Papuc, și a fostului comisar de Chișinău, Vladimir Botnari, în dosarul în care ei erau cercetați pentru neglijență în serviciu soldată cu moartea unei persoane.

Sursa: Union.md

Tot am spus să scriu despre site-urile de socializare, în special despre odnoklassniki.ru. Abia acuma m-am decis. Ţin minte că atunci când mi-am făcut cont pe site eram tare entuziasmată. Mă încânta ideea că o să comunic cu prietenii care sunt departe de mine. În ultimul timp sunt câteva chestii care pe mine mă dezgustă pe acest site şi din acest motiv am decis să şterg toate pozele şi cred că în scurt timp „fac delete”  definitiv. De ce nu l-am şters până acuma??? Am un cunoscut care este peste hotare şi  mă roagă insistent să nu fac asta. În continuare o să scriu motivele care m-au făcut să-mi fie greaţă de acest site.

-           Unii utilizează acest site pentru a se laudă: a fost în Europa, pune o poză să vadă prietenii că şi-a procurat o haină nouă, a fost într-un club „fiţos” din Chişinău…

-          La capitolul comentarii nici nu mai spun nimic. Mama dragă câtă făţărie. Unii comentează pozele utilizând epitete şi comparaţii care mai de care, pe când în realitate te bârfeşte pe la spate în cel mai grosolan mod.

-          Numai în pozele de pe site totul e bine şi frumos, în realitate nici pe departe nu este aşa.  Unii plasează pozele pentru a arăta  altora uite „în poză” el mă iubeşte şi trăim fericiţi, pe când realitatea e cu totul alta. „Unii ştiu de ce”. J

-          Faza cea mai tare, pe care pe mine mă amuză foarte tare este când 2 persoane (iubit şi iubită, soţ şi soţie) au un site comun şi se felicită reciproc cu diferite ocazii. Nu mă pot stăpâni de râs. Oare ei nu se pot trezi dimineaţa să se felicite reciproc, să nu-i  ştie o lume întreagă sau să îşi spună cuvintele în faţa nu să le plaseze într-un status pe site???

-          „Prietenii” îşi mai trag un profil (fără poza) şi te spionează, ca nu cumva să scape vreo „noutate”.

-          De fapt moldovenii au stricat din farmecul şi imaginea odnoklassniki, prin postările enumerate mai sus.

Şi ca să nu mai fiu în vizorul unora şi în „gurile” altora, eu am decis să nu mai postez poze statusuri … pe acest site. O să păstrez site-ul pentru a vorbi cu prietenii care sunt peste hotare şi nu au facebook.com.

Mie în general îmi place să comunic cu lumea şi recunosc site-urile de socializare sunt cele mai potrivite pentru aceasta. De aceea, eu o să folosesc facebook.com. acolo lumea e mai „cu picioarele pe pământ”. Unul îţi recomanda o piesă bună, alţii o carte sau un film. În acelaşi timp voi folosi skype.

P.S  V.V să ştii că numai pentru tine mă abţin să nu fac „delete” pe odnoklassniki.ru

Da! Din nou e toamnă.  Îmi place să scriu despre acest anotimp. De ce? Pentru că ador forfota din satele Moldovei, în special din satul meu de baştină, CIUCIULENI.

Ciuciuleni

Sâmbătă am fost la ţară. Mmmm, doamne cât e de frumos. Oamenii aleargă de la „deal” la „vale” oftând că nu reuşesc să le facă pe toate. De ciudă, o vecină îşi ceartă bărbatul că nu a reuşit să pregătească coşurile pentru a merge la cules poamă, altă vecină merge grăbită la magazin să cumpere pâine, iar Badea Vasile mână animalele la rând. Deja e ora 8, prin mahala se aud doar câinii lătrând, în rest toată lumea e plecată la “deal”, că nu de alta, dar să reuşească oamenii să strângă recolta pe care a îngrijito luni întregi.

Tata, ca de obicei nu îşi găseşte locul

Tata se trezeşte dis de dimineaţă. Îl văd, nu-şi găseşte locul. Vrea şi el să-şi aducă acasă, poama, popuşoii…, dar mai întâi îşi verifică maşinile (dacă se pornesc uşor, sau să nu fie probleme, cum spune el fierul e fier). Spre seara tata pune „Lotka” pe maşină. Zis şi făcut.  Făcând, ba una ba alta, ziua a trecut.

E duminică. Ca de obicei tata se trezeşte…face focul… “coace cărniţă de porc”… doar ce naiba i-a venit fata acasă. Îl văd nu-şi găseşte locul, nici carnea care de altă dată i se părea bună, azi o mănâncă de nevoie.

E îngrijorat că nu o să reuşească să strângă “roada”. Eu încerc să-l liniştesc. Nu are mult de lucru, dar are tata un defect, retrăieşte pentru orice fleac. Deja e culmea şi îi spun: „TATA NU AI HECTARE”.  La care tata tace.

Gata m-am pornit în Chişinău, dar fără tragere de inimă. Vreau şi eu să particip la „sărbătoarea de pe câmp”, dar nu pot, serviciul mă cheamă la datorie. Nu am ce face.

P.S O să fac tot posibilul să merg la cules poama măcar o zi .

Doamne, parcă a fost mai ieri!

Da! Parcă a fost mai ieri. Eram micuţă şi mă jucam cu prietenele din mahala (Iulia, Fima, Mariana, Catea, Nicu şi mulţi alţii) în nisipul din faţa porţii mele. Ce bine era: fără griji şi nevoi, micuţă şi alintată de toţi: părinţi, fraţi, dar şi de vecinul „Silea”, adică Vasile. Şi acum ţin minte, cum în urmă cu mulţi ani, în apropierea zilei de 1 septembrie vecinele mele se pregăteau de şcoală. Părinţii lor deja le cumpărase ghiozdan şi hăinuţe. Dar eu eram mai tristă ca niciodată,(eram mai mică cu un an şi nu puteam să merg la şcoală). În fiecare zi le făceam părinţilor viaţa un calvar, VROIAM ŞI EU LA ŞCOALĂ. Îmi amintesc cum mama m-a luat de mână şi am plecat la şcoală, să o rugăm pe învăţătoare să mă primească în clasa I. Ţin minte cum stăteam lângă ea şi mă rugam ca profesoara să spună DA. Am avut noroc, la 6 ani eram elevă în clasa I, eram tare fericită.
Prima încercare a fost primul sunet caracteristic oricărui începător-elev, primul zâmbet, primul buchet de flori dăruit din suflet profesorilor, primul pas alături de profesoara de clasa, primul sunet de clopoţelul dus în propria mâna de copil pentru a vesti 1 septembrie, toate aceste şi acum le ţin minte.

Am ţinut piept greutăţilor

Timpul trecea pe neobservate, abia acum îmi dau seama de acest lucru. Eu făceam progrese la şcoală, chiar dacă eram mai mică cu un an decât toţi colegii mei, eram printre primele la învăţătură. Trebuie să recunosc, a fost greu să ţin pasul cu colegii de clasă, dar am făcuto şi sunt tare mândră de asta. Timpul zbura pe neobservate şi am finisat 9 clase. Apoi am depus actele să-mi continuu studiile la liceul din sat. Acolo a urmat o nouă treaptă a vieţii mele. Şi aici a fost greu, dar m-am integrat uşor. Colegii mei erau puternici la învăţătură, aşa că am depus mult efort să ţin pasul cu ei. Anii de liceu au fost cei mai frumoşi şi veseli ani din viaţa mea, este locul unde am făcut cele mai multe năzbâtii. Aceşti ani m-au marcat prin multe lucruri frumoase, dar în special mi-am făcut o prietenă bună cu care şi acum ţin legătură, cu toate că mai bine de 5 ani e plecată în Italia.

P.S: Cu aproape toţi colegii din liceu ţin legătură la moment.

Acum pot spune că Liceul este puntea de tranziţie de la copilărie la maturitate, doar printr-un efort bine pronunţat putem spera la un final reuşit în ce priveşte viaţa, ce ne aşteaptă. Fiind absolvent ne apare o imagine clară că de acum acesta este trecutul nostru “glorios” şi suntem mândri de el. Mă simt bine şi împlinită, dar totuşi o umbră de tristeţe mă învăluie…s-au scurs anii…, dar amintirile rămân. Îmi amintesc cum am păşit pragul liceului, cum am deschis uşa cea mare ducându-mă spre un viitor misterios, cum am făcut paşii spre înalt ca un vulture ce zboară spre cer.
Apoi a urmat o altă treaptă a vieţii, am devenit studentă la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării. Mmm… eram atât de mândră. Un lucru mă măcina, că nu se bucură de rezultatele mele şi unchiul meu, Vasile Pojoga, îmi părea, atât de rău atât de rău. Dar viaţa merge mai departe… Am făcut faţa tuturor provocărilor şi am finisat cei 5 ani de facultate.

Azi, este din nou 1 septembrie şi din iar mă copleşesc emoţiile. Îmi aduc aminte cu drag de primul sunet şi de colegii de liceu. Eh… ce n-aş da să întorc timpul înapoi… să mă trezesc la ora 7 dimineaţă, să-mi dau seama că sunt în clasa a X şi să fug repede la şcoală să nu pierd primul sunet.

Mai sunt 2 zile şi plec la MARE, URAAAAAAAAA. Nu mai am răbdare. Mi se pare că este un veac până vineri. M-am săturat de zăpuşeala din oraş, de aerul fierbinte şi de transportul care se mişcă continuu.

Am decis să plecăm cu prietenii în weekend la mare, în Zatoca, pentru a ne bronza cât de cât. Nu am renunţat la mica mea vacanţă din luna august, voi pleca şi atunci la mare, aşa cum am stabilit. Dar nu mai pot, vreau să mă bronzez, să admir marea şi să dansez până în zori la discoteca de pe malul mării. Mii dor să ascult valurile şi să mă „bălăcesc” în apa limpede şi sărată.

Mini vacanţa se preconizează a fi una destul de fierbinte şi interesantă. La „tosovka” vor merge doar „masteranzi” de la diferite facultăţi, aşa că discotecile şi distracţia vor fi pe ordinea zilei.

Diseară o să-mi fac bagajul, nu cumva să uit ceva acasă. Să pun în geantă placa de îndreptat părul, costumele de baie, ochelarii, şlapii şi buna dispoziţie.