Doamne, parcă a fost mai ieri!
Da! Parcă a fost mai ieri. Eram micuţă şi mă jucam cu prietenele din mahala (Iulia, Fima, Mariana, Catea, Nicu şi mulţi alţii) în nisipul din faţa porţii mele. Ce bine era: fără griji şi nevoi, micuţă şi alintată de toţi: părinţi, fraţi, dar şi de vecinul „Silea”, adică Vasile. Şi acum ţin minte, cum în urmă cu mulţi ani, în apropierea zilei de 1 septembrie vecinele mele se pregăteau de şcoală. Părinţii lor deja le cumpărase ghiozdan şi hăinuţe. Dar eu eram mai tristă ca niciodată,(eram mai mică cu un an şi nu puteam să merg la şcoală). În fiecare zi le făceam părinţilor viaţa un calvar, VROIAM ŞI EU LA ŞCOALĂ. Îmi amintesc cum mama m-a luat de mână şi am plecat la şcoală, să o rugăm pe învăţătoare să mă primească în clasa I. Ţin minte cum stăteam lângă ea şi mă rugam ca profesoara să spună DA. Am avut noroc, la 6 ani eram elevă în clasa I, eram tare fericită.
Prima încercare a fost primul sunet caracteristic oricărui începător-elev, primul zâmbet, primul buchet de flori dăruit din suflet profesorilor, primul pas alături de profesoara de clasa, primul sunet de clopoţelul dus în propria mâna de copil pentru a vesti 1 septembrie, toate aceste şi acum le ţin minte.
Am ţinut piept greutăţilor
Timpul trecea pe neobservate, abia acum îmi dau seama de acest lucru. Eu făceam progrese la şcoală, chiar dacă eram mai mică cu un an decât toţi colegii mei, eram printre primele la învăţătură. Trebuie să recunosc, a fost greu să ţin pasul cu colegii de clasă, dar am făcuto şi sunt tare mândră de asta. Timpul zbura pe neobservate şi am finisat 9 clase. Apoi am depus actele să-mi continuu studiile la liceul din sat. Acolo a urmat o nouă treaptă a vieţii mele. Şi aici a fost greu, dar m-am integrat uşor. Colegii mei erau puternici la învăţătură, aşa că am depus mult efort să ţin pasul cu ei. Anii de liceu au fost cei mai frumoşi şi veseli ani din viaţa mea, este locul unde am făcut cele mai multe năzbâtii. Aceşti ani m-au marcat prin multe lucruri frumoase, dar în special mi-am făcut o prietenă bună cu care şi acum ţin legătură, cu toate că mai bine de 5 ani e plecată în Italia.
P.S: Cu aproape toţi colegii din liceu ţin legătură la moment.
Acum pot spune că Liceul este puntea de tranziţie de la copilărie la maturitate, doar printr-un efort bine pronunţat putem spera la un final reuşit în ce priveşte viaţa, ce ne aşteaptă. Fiind absolvent ne apare o imagine clară că de acum acesta este trecutul nostru “glorios” şi suntem mândri de el. Mă simt bine şi împlinită, dar totuşi o umbră de tristeţe mă învăluie…s-au scurs anii…, dar amintirile rămân. Îmi amintesc cum am păşit pragul liceului, cum am deschis uşa cea mare ducându-mă spre un viitor misterios, cum am făcut paşii spre înalt ca un vulture ce zboară spre cer.
Apoi a urmat o altă treaptă a vieţii, am devenit studentă la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării. Mmm… eram atât de mândră. Un lucru mă măcina, că nu se bucură de rezultatele mele şi unchiul meu, Vasile Pojoga, îmi părea, atât de rău atât de rău. Dar viaţa merge mai departe… Am făcut faţa tuturor provocărilor şi am finisat cei 5 ani de facultate.
Azi, este din nou 1 septembrie şi din iar mă copleşesc emoţiile. Îmi aduc aminte cu drag de primul sunet şi de colegii de liceu. Eh… ce n-aş da să întorc timpul înapoi… să mă trezesc la ora 7 dimineaţă, să-mi dau seama că sunt în clasa a X şi să fug repede la şcoală să nu pierd primul sunet.
Comentarii recente